Sunt în pom si pomul în aer….

N-am iubit niciodata PSD-ul. Si cum s-o fi mai numit de cand exista. Incepand cu Ion Iliescu pentru care simt o ura de nedescris. Si pe care-l consider vinovat de toate relele pamantului intamplate in tarisoara asta. De revolutia mascata si deturnata. De mineriade. Si de multe altele pe care nu le voi expune aici.

Am cochetat cu dreapta 27 de ani, chiar daca pe alocuri a fost o dreapta stangace, lipsita de experienta politicului si chiar a socialului, si care a facut destule greseli de-a lungul timpului.

Cam la asta se rezuma aprecierile personale ale subsemnatei cu privire la scena politica romaneasca. Si mai e ceva.

Astazi la momentul scrierii sunt in pom si pomul in aer….

Pen’ ca nu iubesc PSD-ul , dar is de acord cu legea gratierii. Pen’ca nu-s de acord cu modalitatea in care au scos-o pe piata, pe „sestache”, dar is de acord cu continutul ei si in mod special cu punerea ei in dezbatere publica. Indiferent care ar fi rezultatul final.

Explicatia rezida din faptul ca stiu cum arata o puscarie. Stiu cum se traieste acolo. Stiu ce ii lipseste si ce ii prisoseste. Stiu cum arata actul de justitie si stiu cati oameni stau acolo gratie unor prezumtii si unor erori de judecata.Stiu cat e de frig iarna si cat e de sufocant vara. Stiu cum e sa ajungi in pragul disperarii…

Mai stiu ca Romania refuza sintagma de „justitie restaurativa” si este adepta justitiei represive, in care cea mai sigura solutie este sa trimiti omul la puscarie si sa nu lucrezi la eventuala lui salvare, acolo unde se impune.

Nu-mi trece prin cap ideea de a milita pentru transformarea puscariei in pension. Dar imi trece prin cap o alta idee. Aceea ca o pedeapsa restrange libertatea individului. Aceea ca o pedeapsa ar trebui sa-l reeduce si sa lucreze la revenirea si reintegrarea lui in societatea careia i-a gresit. Lucru care nu se intampla. Din varii motive. Pentru ca nu e loc, pentru ca nu exista fonduri, pentru ca nu exista resursa umana, etc.

Insa, sa refuzi vehement un act de clementa unei anumite categorii de oameni care stau la puscarie, si care au comis fapte de mica insemnatate, mi se pare lipsit de umanitate, mi se pare anticrestin si chiar antijuridic.

Dat fiind faptul ca de un asemenea act nu ar beneficia indivizii care au comis infractiuni grave. Infractiuni cu violenta, infractiuni de mare coruptie sau alte asemenea nenorociri.

Nu, nu vor zburda liberi pe strazi nici criminalii, nici violatorii, nici talharii si nici marii corupti care au dus Romania de rapa. Si nici recidivistii. Nici nu pot sa vreau lucrul asta. Pot fi subiectiva macar pentru faptul ca am avut in familie o asemenea tragedie. Si nu il vreau pe criminal liber !

Macar pentru faptul ca in trecerea mea prin lumea celor de dupa gratii, am vazut cu ochii mei personaje carora, asa cum am mai spus, eu le-as pune lanturi la picioare.

Ori in situatia data, s-ar duce acasa, iertati de a sta in puscarie o categorie de oameni ce poate, o parte din ei n-ar trebui sa se afle acolo. Se poate vorbi mult pe tema asta. Se pot face dezbateri adevarate. Dezbateri juridice, cu privire la fapte, la oameni si la legi. Legi de multe ori imperfecte sau legi bune aplicate prost. Este nevoie de ratiune si de echilibru in a recunoaste greseli si a le asuma. La fel de bine cum este nevoie de ratiune si de echilibru in a scoate in fata ceea ce exista si s-a facut bun.

Fac aceste afirmatii, inainte de a vorbi de efectele unei eventuale hotarari pilot pe care Curtea Europeana a Drepturilor Omului ar putea sa o pronunte cu privire la conditiile de detentie din penitenciarele romanesti. Care ne-ar costa probabil cat sa construim cateva puscarii. Si de ce naiba sa construim cateva puscarii cand putem investi in preventie. Cand putem investi in educatie sau in sanatate, domenii care stau la fel de prost cum sta si infaptuirea actului de justitie.

Incrancenarea unei parti a societatii civile fata de un asemenea act, vine, cu tot respectul, din necunoastere si dintr-o ciudata temere a oamenilor lipsiti de aparare. Aparare care ar trebui asigurata tot de catre autoritatile statului. Ori, gradul de incredere in acestea este de departe compromis.

Oricum am da-o, pisica este aruncata dintr-o gradina in alta, iar noi privim de pe margine scandalul dintre institutii. Institutii menite sa asigure functionarea statului de drept.

Este unul din momentele in care putem da dovada de echitate si de reasezare, nu numai prin adoptarea unui act de clementa atat de blamat, cat si prin reasezarea legislatiei, si nu doar a celei penale,  in matca ei fireasca. Aceea de nascatoare de norma sociala.Corecta. Aplicabila. Si de respectat.

Viziunea mea asupra politicii penale spune ca este nevoie de un act de clementa in acest moment. Dar daca viziunea mea nu se potriveste cu aceea a societatii in ansamblul ei, ma voi supune acesteia. Pentru ca asa este democratic. Si pentru ca asa este corect. Insa, nu inainte de a dezbate. Nu inainte de a supune analizei asa cum aratam mai sus, fapte, oameni si legi.

Si pentru a nu parea ca vreau cu orice pret sa treaca legea gratierii, personal facand parte din categoria cetatenilor abuzati de sistem, si fata de care sistemul si-a facut datoria prin recunoastere, asumare si dezdaunare, is deschisa la orice fel de solutii pe care atat sistemul cat si opinia publica ar putea sa le identifice cu privire la fenomenul supraaglomerarii din puscariile romanesti, la preintampinarea unei hotarari pilot a CEDO, la remedierea conditiilor de detentie din penitenciare, precum si la dispozitiile defectuoase din legislatia penala.

Scriu toate astea din cauza faptul ca  ma doare atitudinea inechitabila a dreptei. Si comportamentul haotic. Si refuzul dialogului. Si lipsa coerentei. Si mai ales actiunile nerezonabile si putin in afara legii…

Pentru ca este nevoie de o dezbatere reala pe justitie, o alta pe educatie, o alta pe sanatate, si tot asa, pana cand fiecare domeniu trece printr-o dezbatere si apar solutiile salvatoare.Solutii care sa salveze Romania din colapsul catre care se indrepta.

Altfel,  nu numai eu raman in pom si pomul in aer…ci si tara mea se afla in pom si pomul in aer…

 

 

Despre cum a reparat eroarea judiciara un judecator…

Astazi, incercand sa trec peste faptul ca este vorba despre mine, am sa vreau sa arat lumii cum imparte atat legea cat si dreptatea un reputat judecator al Curtii de Apel Bucuresti despre care am mai scris cateva vorbe deunazi. Acelasi magistrat ce spune ca Judecatorul nu este Dumnezeul dreptatii pe pamant. Si cu toate acestea, aproape zilnic se erijeaza intr-un mic dumnezeu, umilind si distrugand destine. Pentru ca spun eu ca este suficient sa faci praf viata unui om, pentru a nu mai fi necesar sa iti intre in mana si al doilea.

Cu tot respectul pentru judele Ion Popa, presedintele sectiei IV Civile al Curtii de Apel Bucuresti, pentru venerabilitatea domniei sale in ale profesiei si cu toata toleranta pentru trecutul profesional al domniei sale, din cand in cand, pentru a nu se dezice de anumite umbre, o da in bara. Nu intentionez sa intru intr-un razboi personal cu domnia sa, cu toate ca ma simt indreptatita, insa nu pot sa trec peste solutia data in ceea ce ma priveste.

Nu pot sa trec peste lipsa motivarii, peste usurinta cu care foloseste unitati de masura numai de domnia sa stiute ,dar nu pot trece mai ales pentru umilinta la care isi supune petentii. Si pentru a rezuma, am sa spun dat fiind faptul ca solutia este definitiva intre timp, modalitatea in care magistratul Ion Popa a judecat apelul cu privire la o eroare judiciara a carei victima am fost. Cauza transata ireprosabil de catre instanta fondului, anume Tribunalul Ilfov prin judecator Evelina Oprina, in speta avand ca obiect reparare erori judiciare. Dupa o judecata si apreciere ireprosabila, dand eficienta intregului probatoriu administrat in cauza, judecatorul fondului a considerat ca pentru 635 de zile de arest preventiv nelegal, pentru 376 de zile de obligare de a nu parasi localitatea, pentru o condamnare nelegala de 3 ani, cu o hotarare CEDO in cauza castigata, cu 5 ani in care s-a rejudecat cauza, si cu un total de 15 ani in dovedirea nevinovatiei,plus multe alte nenorociri intamplate, mi s-a acordat ca dezdaunare suma de 900.000 de euro. Nu vreau sa indrazneasca cineva sa spuna ca suma este nemeritata, pentru ca ii rog pe contestatori sa traiasca aceasta poveste in aceleasi conditii in locul meu. Si ii asigur ca vor cere mult mai mult decat am avut bunul simt sa o fac eu.

Dupa tot acest periplu, hotararea fondului apelata de catre stat cu suficienta impertinenta pe care noi o numim practica, cauza a ajuns pe mainile judecatorului Ion Popa de la Curtea de Apel Bucuresti. Am avut incredere in judecata domniei sale, gandind ca un judecator cu state vechi in magistratura va gandi echitabil. Va aprecia echitabil. Si va imparti dreptatea catre final in maniera in care isi redacteaza textele publicate in cartile pe care le scrie. am avut impertinenta chiar sa fiu mandra ca repartizarea aleatorie s-a facut in acest fel.

Ba mai mult decat atat, la inceputul sedintei de judecata si-a exprimat public compasiunea pentru suferintele subsemnatei. Stiti cat a durat judecarea apelului intr-o cauza de asemenea complexitate? Fix 8 minute. Minute in care nici eu si nici aparatorul meu av Marius Iorga nu a avut nici o sansa sa faca aparare. N-am fost lasati sa vorbim. Soc mai mare decat asta nu am trait, comparand judecarea apelului cu aceea a fondului ce a durat trei ore ! Ma indreptateste pe mine sa cred ca magistratul din apel, probabil plictisit si obosit de impartirea dreptatii a intrat in sala cu solutia prefigurata? sau poate dictata?

Cele 8 minute de judecare a apelului a insemnat diminuarea daunelor cu 800.000 de euro ! Pentru fiecare minut consumat din timpul pretios al domniei sale a scazut cate 100.000 de euro. Fara sa evalueze. Dar mai ales cu toata compasiunea de care a putut da dovada. Atat a putut constiinta magistratului sa evalueze. 15 ani din viata mea i-a echivalat cu 100.000 de euro ! Poate sa-i spuna cineva ca nu este echitabil? Poate sa-i spuna cineva ca saltul asta urias nu se justifica in nici un fel? Poate sa-i spuna cineva ca este peste firea omeneasca sa isi bata joc de destine? Poate sa il intrebe cineva ce inseamna in viziunea domniei sale „exces reparatoriu”? Poate sa ii doreasca cineva sa ajunga sa traiasca drama mea? Pot sa ii doresc chiar eu sa traiasca drama mea? Pot sa ii spun chiar eu ca degeaba mi-a dat dreptate daca nu s-a facut dreptate?

Daca as da frau liber resentimentelor si umilintelor la care sunt supusa in continuare de catre statul al carui cetatean sunt, si care ar trebui sa-mi apere drepturile si libertatile ar trebui sa dau de toti peretii cu  intregul sistem de justitie romanesc. Insa nu o fac pentru ca in interiorul lui am intalnit si oameni in sensul adevarat al cuvantului. Pentru ca eu insami am devenit un specialist in ale dreptului. si tocmai devenirea mea ma face sa nu ma opresc aici….Povestea asta va continua cat timp am sa traiesc si eu pana in momentul in care cineva din acest sistem va aprecia echitabil…

In felul acesta s-a dovedit judele Ion Popa a fi ceea ce nu si-a dorit sa fie niciodata ..Anume Dumnezeul dreptatii pe pamant…

 

 

Astazi despre prezumtii…la apel prezumtia de nevinovatie.

rechizitoriuPrintre minunile actului de justitie modern, descopar o postare pe facebook, adaugata cu siguranta de un revoltat ce a simtit nevoia sa aduca la cunostinta opiniei publice actul continator de acuzatii , numele lui fiind rechizitoriu si emanand de la un procuror, indiferent cine ar fi el. In prima faza am citit. Am mai citit odata. M-am frecat la ochi si mi-am soptit ca nu poate fi adevarat. Dupa care am crezut ca este o gluma. Insa nu, nu este o gluma. Este un document al acuzarii care in final vorbeste despre prezumtia de nevinovatie. Consfintita de nspe mii de documente internationale, de constitutie, de textul de lege penal , cu rang de principiu in drept si cu aplicabilitate obligatorie. Ce spune principiul invocat de noi aci? Spune ca orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă. Textul asta ar trebui sa aibe valoare biblica. Absoluta. Nimeni si nimic nu-i poate zdruncina valoarea.

Insa, cum suntem traitori in Romania, aflati ca se poate. Ce spune domnul procuror in speta de fata? Spune ca: prezumtia de nevinovatie de care se bucura orice persoana acuzata de comiterea unei infractiuni scade din intensitate pe masura ce ancheta inainteaza. Halucinant, nu? Asadar aceasta este modalitatea prin care un principiu sfant al dreptului, un echivalent al uneia din cele zece porunci, poate fi calcat in picioare… Nu ma pot abtine sa nu fac o comparatie. E cum ar fi , cu titlu de exemplu, sa interpretam minunatia asta in felul urmator; sa luam in calcul porunca x care spune sa nu ucizi. Perfect. In viziunea procurorului de fata, pe masura ce ancheta inainteaza se poate concluziona ca poti sa ucizi putin. Si dupa aia un pic mai mult…

Daca omul ce a edictat mizeria asta are probleme, fie cu intelegerea textului de lege, fie cu raportarea la propria constiinta, fie cu mai stiu eu ce, nu il cenzureaza nimeni? sau toti gandesc la fel? Nu il trimite nimeni acasa, nu-l trage nimeni de maneca sa ii spuna ca se afla pe aratura? In ce lume traim, si care este gradul de incredere pe care il mai poti acorda actului de justitie? Cate vieti distruse pentru care nu plateste nimeni vor fi existand gratie unor indivizi cu gandire discretionara precum al nostru de fata? Iar daca actele de acest gen raman fara efect si singurul lucru pe care il facem este sa ne lamentam, ne cam meritam soarta. Nu pot sa inteleg starea de acalmie si de neputinta a vocilor autorizate sa spuna, sa faca, sa intreprinda sau sa ia masuri cu privire la actiuni impotriva omului si a drepturilor lui. Cu siguranta ignoranta si complicitatea ne-au adus pana aici. Si cu siguranta ne vor duce mai departe. Intrebarea este pana unde? To be continue….

 

Una calda,una rece…

Uite asa se traieste la noi. Dupa una calda vine una rece. Ieri Inalta Curte de Casatie si Justitie a decis sa nu-si extradeze propriul cetatean in Canada. Laudabil. Dupa mizeriile facute de judele Adrian Podar de la Curtea de Apel femeii ce se lupta pentru a-si creste copilul, si cu siguranta la presiunile opiniei publice si ale presei, instanta suprema a decis sa nu o extradeze pe doamna Nedelcu. Decizia asta mi-a mers la suflet.Pentru ca este corecta si legala. Si mai ales umana, insa fara sa exceada cadrului legal asa cum spuneam. In sfarsit un semn de normalitate. Unul singur. Pentru ca aflam stupefiati, probabil unii dintre noi, ca Vali Vijelie a cantat in sala Conservatorului. Mai exact a inchiriat-o cu studenti cu tot sa-si inregistreze un videoclip. Omul cinstit pana in maduva oaselor a platit si sala si fiecare student in parte ce a participat la desfasurarea sa artistica. Nunta la Conservator !!! Am ascultat din curiozitate piesa lui Vijelie. Zic Vijelie dat fiind faptul ca niciodata nu am stiut cum il cheama pe omul asta. Piesa cu stil. Doar ca stilul lui. Ma intreb daca e de ras sau de plans….Dupa stirea asta cu Vijelie incerc sa dau de alta calda sa echilibrez situatia. Si nu gasesc. Descopar in schimb ca in anul 2016, in centrul metropolei Bucuresti, brava Politie romana imobilizeaza cu catuse la maini si la picioare un bolnav psihic. Ba il mai si corecteaza fizic.adica mai exact il bate. Asta in anii in care vorbim cu sfintenie despre respectarea drepturilor omului.

 

 

Incursiuni in mintea judecatorului…Judecătorul – Dumnezeul dreptăţii pe Pământ?

Nu pentru ca m-as considera nedreptatita personal cu toate ca sunt, nu pentru ca sunt revoltata cu toate ca sunt, si nici pentru ca justitia romana si-a batut inca odata joc de mine, incerc o incursiune in mintea judecatorului. Cel chemat sa imparta dreptatea echitabil si fara de repros. Intru justificarea demersului meu, redau mai jos un fragment din lucrarea reputatului judecator Ion Popa de la Curtea de Apel Bucuresti publicata in Revista Reflectii Academice in anul 2012. In opinia mea, scriitura domniei sale imi permite sa ma indoiesc, sa ma revolt, sa nu cred in impartialitatea judecatorului, sa ma tem de judecata discretionara si sfidatoare a acestuia si mai ales sa nu il privesc ca pe un Dumnezeu. Chiar daca se comporta in genera ca atare. oricare judecator va sa citeasca vreodata aceste randuri, daca o va face, fragmentul de mai jos, lucrare de specialitate de altfel, aproape izvor de drept, este cea mai buna aparare a mea. Daca un reputat judecator se indoieste de judecata judecatorilor, implicit se indoieste si de judecata domniei sale. Si atunci eu, cetateanul de rand, supus normei imperative a legii sa nu ma indoiesc? Cu toate implicatiile de rigoare am sa o fac. Am sa ma indoiesc pana in maduva oaselor de hotararile date de magistrat.Pentru ca am voie. Pentru ca nu este prohibit.Pentru ca nu cred in „Dumnezeul dreptatii pe Pamant”. Dar mai ales pentru ca s-a dovedit in mod frecvent ca dreptate nu exista. Si nici nu se imparte asa cum canoanele dreptului o impun. Judecatorul are la indemana in operatiunea de impartire a dreptatii in opinia mea trei concepte cu eficienta maxima. Textul de lege, constiinta si pe Dumnezeu. Fiecare din ele in pronuntarea unei solutii injuste ar trebui sa ii dea batai de cap. Sau sa il puna pe ganduri. Textul de lege pe care nu il poate incalca sau de la care nu se poate abate. Constiinta ce ar trebui sa il framante. Si Dumnezeu de care ar trebui sa ii fie frica. Si in acest sens, putini sunt magistratii care le folosesc dandu-le  eficienta atat de necesara in infaptuirea actului de justitie. M-am saturat sa vad oameni fluturati cu catusele la maini, acuzati de savarsirea unor infractiuni fantasmagorice, fara probe in dovedirea lor, dar cu efect imediat pentru viata omului respectiv. M-am saturat sa il vad dupa aceea ,pe acelasi individ incatusat cautandu-si dreptatea intru dovedirea nevinovatiei. imi creaza impresia unui joc de-a soarecele si pisica. Unii il iau, altii ii dau drumul. Unii il acuza, altii il scot nevinovat. Pare incredibil ce se intampla in justitia romaneasca. Nu mai stii in cine si in ce sa crezi. Deasupra tuturor acestor lucruri, si departe de orice fel de influenta ar fi trebuit sa stea judecatorul. Dar nu, pe el il gasesti fix in mijlocul acestui tumult. Contestat, huiduit, blamat, blestemat. Si departe de ideea impartirii dreptatii. Ma-ntreb si va intreb ce poate sta in mintea omului cu balanta in  mana cand stie ca solutia lui nu este cea corecta. Ce se afla in mintea judecatorului tributar justitiei drepte cand vede solutia confratelui afectata de nedreptate? Cu ce unitate de masura dimensioneaza existenta adevarului?

” Şi atunci, dacă eu cetăţean nu am deloc încredere în el şi în corectitudinea judecăţii lui, de ce l-aş considera pe judecător un fel de Dumnezeu al dreptăţii pe Pământ ? Ce m-ar împiedica să crâcnesc şi să mă revolt împotriva judecăţii lui? Cu ce justifică el o asemenea pretenţie, când eu sunt martorul anonim al unor atitudini discreţionare şi sfidătoare repetate ca regulă…” la tirada aceasta de intrebari nascuta de mintea reputatului  judecator Ion Popa raspunde intocmai tot domnia sa intr-o maniera deloc reprobabila.  ” Răspunsul, credem noi, este simplu şi destul de previzibil: “cetatea” va începe să se întrebe tot mai serios ce rost mai are să întreţină un costisitor şi necredibil judecător şi să respingă, sub diferite forme şi pretexte, judecata celui în care nu mai are pic de încredere, a judecătorului.” Ramane asadar in sarcina „cetatii” sa inlature magistratul nedemn, corupt ,lipsit de spirit de echitate, nedrept si fara de Dumnezeu. Ori cum acesta paseaza in gradina omului de rand responsabilitati imposibile, l-as intreba care sunt modalitatile prin care oamenii cetatii pot sa faca ordine si sa inlature costisitorul si necredibilul judecator, si nu sunt putini, de pe scaunul lui? Pun intrebarea in considerarea faptului ca domnia sa face parte din categoria judecatorilor drepti care seara cand ajung acasa pun capul pe perna linistiti si pot dormi asemenea.

 

Judecătorul – Dumnezeul dreptăţii pe Pământ?  Judecător dr. Ion Popa Curtea de Apel Bucureşti

„Contradicţia fundamentală cu care ne confruntăm în societatea românească de azi este dată de faptul că hotărârile judecătoreşti pe care suntem chemaţi să le aplicăm fără crâcnire constituie rezultatul activităţii unor persoane, judecătorii, pe care cetăţeanul, la nivel de masă, îi dispreţuieşte, poate îi şi urăşte, poate nu, dar cu siguranţă nu îi creditează cu acea încredere indispensabilă unui act de judecată, încredere care până la urmă constituie raţiunea de a fi a sistemului judiciar şi a judecătorului. Şi atunci, dacă eu cetăţean nu am deloc încredere în el şi în corectitudinea judecăţii lui, de ce l-aş considera pe judecător un fel de Dumnezeu al dreptăţii pe Pământ ? Ce m-ar împiedica să crâcnesc şi să mă revolt împotriva judecăţii lui? Cu ce justifică el o asemenea pretenţie, când eu sunt martorul anonim al unor atitudini discreţionare şi sfidătoare repetate ca regulă, în care de exemplu naşul judecător nu are o problemă de a judeca pe finul său avocat sau chiar parte în dosar, ori concubinul judecător pe concubina avocat ori parte? De ce să-l cred Dumnezeul dreptăţii pe Pământ când el, acoperit de sistemul său, cu aroganţă este interesat doar de măsura în care se vede el pe sine imparţial, nu de măsura sau dacă eu împricinat îl văd imparţial în judecată? De ce? Pornind de la aceste nedumeriri, va trebui să găsim răspuns unor alte inevitabile întrebări: are dreptul cetăţeanul să pretindă o judecată imparţială? Are obligaţia Statul să asigure cetăţeanului o judecată imparţială? Are dreptul cetăţeanul să se revolte dacă nu i se asigură o judecată imparţială? Are obligaţia cetăţeanul să respecte statul de drept, supunându-se hotărârii date de judecător? Răspunsul acestor întrebări este unul singur, afirmativ, el devoalând totuşi aceeaşi flagrantă contradicţie a societăţii româneşti: acceptarea de către cetăţean a exigenţelor unui stat de drept, dar contestarea făţişă şi dură a celor chemaţi să contureze dimensiunile statului de drept, în speţa de faţă, a judecătorilor. Rămâne credem la înţelepciunea celor care ştiu, pot şi vor să mai repare ceva, să redea românului încrederea în judecata dreaptă a semenilor săi şi să îl determine pe judecătorul român să conştientizeze că nu este nicidecum Dumnezeul dreptăţii pe pământ, ci doar un om supus greşelii care a cerut prin jurământ ajutor divin pentru a-l lumina într-o cât mai dreaptă judecată a semenilor săi. Că altfel ce…?, ar putea întreba plictisit un judecător prea puţin preocupat de aspecte de natura celor relevate aici prin succintele considerente de mai sus. Răspunsul, credem noi, este simplu şi destul de previzibil: “cetatea” va începe să se întrebe tot mai serios ce rost mai are să întreţină un costisitor şi necredibil judecător şi să respingă, sub diferite forme şi pretexte, judecata celui în care nu mai are pic de încredere, a judecătorului. În şedinţa sa din data de 30 octombrie 2012, Senatul României a respins cu argumente aplicarea unei hotărâri irevocabile pronunţate de judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din România în legătură cu incompatibilitatea unui senator. Q.E.D. În loc de concluzie redăm răspunsul autentic al unui ţăran la fel de autentic din România care, întrebat de reporter dacă are încredere în judecători a răspuns, într-un şi mai autentic stil moromeţian: “Încercăm. De-acum încolo”. Doamne-ajută.”